Scrisoarea cardinalului Roger Etchegaray pentru “catolicii tulburaţi”

Ne-a parvenit textul unei scrisori foarte frumoase, a cardinalului Roger Etchegaray, preşedinte emerit al Consiliului pontifical Dreptate şi Pace, adresată „catolicilor tulburaţi".

Vă propunem această scrisoare deoarece, pe de o parte, în contextul actual, ea nu este lipsită de interes pentru ortodocşii care trăiesc în Europa occidentală şi, pe de altă parte, cardinalul Etchegaray este un mare prieten al Ortodoxiei. Prieten personal al Patriarhului Alexei II, el frecventează ţările şi patriarhiile ortodoxe de mai bine de 50 de ani...

"Această perioadă este pentru Biserică una destul de dură, dar salutară în măsura în care din ea vom trage anumite învăţăminte. Criza nu există de azi, există chiar dinaintea conciliului Vatican II care, din fericire, a temperat-o puţin.

Când mă gândesc la vremea tinereţii mele, am impresia de a fi trăit într-o altă lume.

Ce distanţă între Biserica speranţei mele şi cea a experienţei mele! Schimbările cele mai profunde sunt in ordinea din suflete şi din mentalitate, mai mult decât din materie şi tehnica.

Cuvântul „provocare" este, poate, unul dintre cele mai actuale, exprimând teama celor care se simt ameninţaţi. În mod paradoxal, omului modern îi lipseşte pofta pentru un viitor care, totuşi, este din ce în ce mai mult în mâinile sale. Sfântul Petru spunea că misiunea creştinului este să arate celorlalţi speranţa (1 Petru 3,15). Dar noi vorbim cu prea multă lejeritate despre acest lucru, astfel că rugăciunea stăruitoare rămâne singura sursă de bază prin care putem face să izvorască apa vie a speranţei.

Evanghelizarea este, prin natura sa, un act de comunicare şi, prin afinitate profesională, sursele de informare trebuie să îi acorde importanţă. Dar, înainte de a ne exprima exigenţele, trebuie să învăţăm noi înşine să vorbim cu Dumnezeu şi, pur şi simplu, cu omul de azi, care se retrage din faţa multor lucruri, dar mai ales din faţa moralei.

Dacă Biserica este deseori dezaprobată ea nu va fi, totuşi, niciodată evaluată pe baza opiniilor sau sondajelor.

Îndrăzniţi să credeţi în Biserică!

În fiecare etapă din istoria sa, Biserica a avut de rezolvat lucruri grave, lucruri necesare şi totuşi precare, dar care trebuie mărturisite Domnului. Doar prin această dorinţă de a fi în conformitate cu Dumnezeu poate Biserica să fie o unealtă de schimbare a umanităţii. Eficacitatea sa reală nu este niciodată tributară victoriilor sau eşecurilor sale. Este aşa de bogată cununa lucrurilor care nu sunt ale sale, de care Biserica se dezgoleşte, încât unii cred că ea nu mai trăieşte. Dar noi ştim că Biserica nu trăieşte cu adevărat decât dacă se lasă străbătută, în toată fiinţa ei, în instituţiile sale, de Duhul lui Dumnezeu.

Cum se face insa că atâţia creştini, pretinzând că sunt exigenţi, sunt atât de nedrepţi cu Biserica? Vorbesc despre ea la trecut şi atunci speranţa dispare. Prin supoziţiile noastre, prin sectarismul nostru, am înlănţuit pe Mama noastră, Sfânta Biserică, am devenit gardieni trişti şi feroce care o împiedică să „treacă în Macedonia" (Faptele Apostolilor 16,9), să vestească Evanghelia, să ajute omul şi să treacă cu bucurie peste momentele dificile ale oamenilor şi culturilor.

Biserica însăşi este obiect de credinţă. „Indrăzniţi să credeţi în Biserică" este titlul unei cărţi de actualitate de P. Martelet. Îndrazniţi să credeţi în biserică! Dar creştinul se va simţi jenat în Biserică dacă o ia ca pe ceva „de-a gata". Dacă nu încearcă să intre în ritmul Bisericii, el se va simţi fie plutind peste, fie îngrădit. Creştinul nu este un om care transhumează, care se depărtează de ea în timpul iernii pentru ca apoi, primăvara, să revină lângă ea. Creştinul este un om al tuturor anotimpurilor, care se întrepătrunde în spaţiul şi timpul Bisericii. Niciun loc, nicio epocă nu epuizează viaţa Bisericii şi fiecare dintre noi trebuie să trăim „ziua de astăzi a lui Dumnezeu" (Robert Schutz)

Să verificăm calitatea credinţei noastre!

Papa Benedict XVI ne provoacă să verificăm calitatea credinţei noastre într-un climat de comuniune ecleziastică, umilă şi senină, de unde nu pot răsări nici cuceritori şi nici învinşi, ci numai fraţi care vor fi şi mai apropiaţi de iertarea lui Dumnezeu. Şi, ori de câte ori este posibil, această acţiune trebuie făcută împreună cu cei de alte confesiuni creştine, care împărtăşesc cu noi harul ascultării Cuvântului lui Dumnezeu.

Să iubim Biserica, această turmă imensă, în care fiecare oiţă are lâna însemnată cu fierul înroşit de iubirea lui Dumnezeu. Doar un adevărat credincios poate iubi Biserica. Ea are nevoie să fie iubită mai mult decât să fie reformată, căci nu există reformă adevărată decât prin iubire: putem face Biserica să plângă, dar să nu o renegăm!

„Nu aş putea trăi nici cinci minute în afara Bisericii", spunea Bernanos, „şi, dacă m-ar goni, aş intra înapoi imediat, în picioarele goale, în cămaşă".