Episcopul Teodoret al Cirului (sec. V) a notat în lucrarea sa, „Istoria călugărilor sau istoria religioasă ori viaţa ascetică” însemnări despre viaţa celor mai mari asceţi orientali ai momentului, între care şi Sfântul Simeon Stâlpnicul, dar şi două sfinte mai puţin cunoscute în spaţiul românesc, Marana şi Cyra (Cira, Chira).

   Este vorba de două Sfinte zăvorâte, a căror pomenire este trecută în „Martirologiul roman” la 3 august, fiind preluată de mai multe sinaxare ortodoxe, între care si cel rus (dar nu şi cel grec sau cel românesc).

   Iniţial născute în familii nobile din Bereea (astăzi, Alepo), în nordul Siriei, Marana şi Cyra (Cira, Chira) erau foarte bune prietene, amândouă atinse de aceeaşi dorinţă: de a se devota cu totul iubirii Mirelui Ceresc, Domnul nostru Iisus Hristos.

   În acest scop, ele s-au retras în afara oraşului, părăsind casa părintească, ridicându-şi ziduri fără acoperiş, unde au fost zăvorâte de slujnicele lor, care le-au urmat în nevoinţă. Singura legătură cu lumea a rămas o ferestruică, pe unde primeau din când în când cele necesare vieţii şi pe unde Marana comunica, strict în perioada dintre Paşti şi Cincizecime, cu unele femei credincioase, venite după sfat. De asemenea, lângă zidurile lor, slujnicele şi-au construit o chilie, care comunica printr-o altă mică fereastră cu locul sfintelor, ca să poată cere îndrumare oricând era nevoie, de la ele.

   Însuşi episcopul Teodoret, care păstorea în eparhia învecinată Bereei, a venit la Sfinte, să le cerceteze străduinţa, şi le-a cerut să nu mai poarte obiectele grele de fier cu care se încingeau. Pentru că, Sfintele, purtau la gât, la mâini şi la brâu coliere, brăţări şi cingătoare de fier atât de grele, încât abia un bărbat puternic le putea ridica. Plăpânda Cyra (Cira, Chira) stătea permanent încovoiată din cauza lor, dar nimeni nu ştia de acestea – cu excepţia episcopului şi a slujnicelor - pentru că Sfintele le purtau pe sub veşmintele lungi, ce le acopereau tot corpul. Chiar şi pe faţă purtau un văl, iar cei care doreau să privească pe mica lor ferestruică deschisă spre lume, nu puteau zări nimic.

  Dar, la dorinţa episcopului, ele au acceptat să-şi scoată obiectele de fier, în ascultare. După plecarea acestuia, şi le-au montat la loc.

   Pe lângă cele menţionate, Marana şi Cyra (Cira, Chira) mâncau foarte puţin, de multe ori treceau zilele şi nu primeau nimic; de trei ori au ţinut Postul Paştelui în ajunare, precum Domnul.

   Doar de două ori au ieşit dintre ziduri: când au mers în pelerinaj la Locurile Sfinte, unde a pătimit Domnul, şi la biserica Sfintei Tecla din Seleucia (Isauria). În aceste locuri, au mers pe jos, fără să mănânce nimic, bucurându-se, apoi întorcându-se la locul lor.

   Astfel au petrecut vreme de 42 ani, într-o prietenie desăvârşită, închinată lui Hristos.

   Tipul acesta de asceză, al zăvorârii, pare chiar şi creştinilor de astăzi, de neînţeles. Mărturiile episcopului Teodoret despre Sfintele zăvorâte sunt că erau însufleţite de o bucurie nespusă, de o poftă de viaţă molipsitoare, în ciuda greutăţilor la care se expuneau: frig, foame, arşiţă şi toate celelalte. Aşadar, ele nu s-au retras pentru a fugi de oameni, ci pentru a-L afla pe Hristos, potrivit puternicei dorinţe din sufletul lor, mai persistente decât la mulţi contemporani.

   Au trecut la Domnul în ziua de 3 august, spre 445 (anul exact al morţii lor nu este cunoscut, întrucât însemnările episcopului Teodoret au fost făcute pe când Sfintele erau în viaţă).

   „Iar dacă nimeni dintre ceilalţi oameni nu a putut face faţă unor asemenea osteneli, într-adevăr dragostea către Dumnezeu i-a făcut pe aceştia să treacă hotarele firii; şi ei, aprinşi de văpaia de sus, suferă cu bucurie muşcăturile gerului şi alină cu roua cerească văpaia soarelui. Această dragoste îi hrăneşte, îi adapă, îi îmbracă şi le dă aripi, îi învaţă să zboare şi îi pregăteşte să urce la cer, le arată pe Cel Iubit pe cât e cu putinţă, şi prin vederea duhovnicească le aprinde dorul, le stârneşte iubirea şi mai puternică face văpaia din ei... (...)

  Acestea şi toate câte sunt de acelaşi fel aflându-le cei ce s-au făcut slujitori ai cuvântului lui Dumnezeu, sunt străpunşi din toate părţile de dragostea Dumnezeiască şi toate trecându-le cu vederea, privesc pe Cel Iubit şi au făcut trupul lor duhovnicesc mai înainte de nestricăciunea făgăduită.” (Teodoret al Cirului, episcop şi scriitor bisericesc)

teolog Mirela Sova / Lacasuri Ortodoxe

   Adresa Bisericii:

    Rake Lane Cemetery

   Liscard,

   Wallasey

    Cea mai apropiata statie de tren este New Brighton, pe linia Wirral spre Liverpool.

   Moastele Sfintei Elisabeta s-au aflat in dupa-amiaza zilei de 1 august si in Manchester, la parohia rusa Pokrov din Longsight unde a slujit Arhiepiscopul Anatolie de Kerch.

   Inchinarea la Sfintele Moaste a avut loc la orele 16:45, iar la orele 17:00 a inceput slujba de seara (Vecernia).

   Sfintele moaste au ramas in Manchester si pentru a doua zi (2 august) la Sf. Liturghie.

   Adresa Bisericii:

   Church of Pokrov

   Clarence Road, (off Plymouth Grove West)

   Longsight

   Manchester

   În fiecare an la praznicul Schimbării la față a Domnului, numeroși credincioși din frumoasa vale a Almăjului își îndreaptă pașii spre Sf. Mănăstire Almăj-Putna. Şi în acest an, cu priejul hramului mănăstiresc, Preasfinţitul Părinte Episcop Lucian al Caransebeşului va săvârşi Sf. Liturghie arhierească la această mănăstire, începând cu orele orele 9.30 alături de un numeros sobor de preoți și diaconi.

   Viaţa călugărească a luat fiinţă la începutul lunii martie 1997 când ieromonahul Sava Gana împreună cu alţi călugări au preluat administrarea schitului. Prin osteneala călugărilor şi contribuţia oamenilor de bine s-a concretizat construcţia unui paraclis de vară, a corpului de chilii, a paraclisului de iarnă şi a unui sector agro-zootehnic pe un teren aflat în apropierea schitului. În anul 1999 Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a ridicat schitul cu hramul „Schimbarea la faţă a Mântuitorului Iisus Hristos” la rang de mănăstire.

   Actualmente obştea monahală condusă de părintele protosinghel Sava Gana întreprind pe mai departe lucrări de amenajare a corpului de chilii, fiind deopotrivă un loc de viaţă duhovnicească, de întărire în dreapta credinţă şi mulţumire sufletească pentru credincioşii care calcă pragul acestei mănăstiri.

Lacasuri Ortodoxe: despre Sfinti
A fost chemat de Duhul Sfânt în Extremul Orient

   Pe când era seminarist, Ivan Dimitrovici Kassatkin (1 aug. 1836 – 3 febr. 1912) a aflat de necesitatea trimiterii unui preot rus pentru o bisericuţă din Hakodate, Japonia. Îndată a simţit acest lucru ca o chemare personală şi s-a rugat în cadrul Sfintei Liturghii ca Dumnezeu să-l lumineze, dacă este bine să facă acest lucru, după cum mărturiseşte în „Jurnalul” său, păstrat şi publicat în limbile rusă (2004) şi japoneză (2007). La sfârşitul slujbei, a avut convingerea că Dumnezeu îi binecuvintează drumul spre ţara străină.

   Spre sfârşitul studiilor la Academia Teologică din St. Petersburg, Ivan s-a călugărit cu numele de Nikolai şi a fost hirotonit ulterior preot, fiind trimis în 1861 ca preot ataşat al capelei consulatului din Hakodate, după care a fost mutat în Tokio. Deşi oficial venise doar pentru comunitatea rusă din zonă, fiind interzis prozelitismul creştin în Japonia, dorinţa sa era de a aduce lumina Ortodoxiei şi poporului japonez.

   Conştientizând importanţa cunoaşterii limbii japoneze în misiunea sa, Nikolai s-a dedicat o vreme studiului limbii, culturii, gândirii şi civilizaţiei japoneze, ajungând ulterior să traducă în japoneză Noul Testament, Psalmii şi cărţi de cult, precum „Triodul”, „Penticostarul” ş.a. După cum aflăm din „Jurnalul” său, înţelegea promovarea Ortodoxiei în rândul japonezilor, punctând în parte şi tradiţiile acestora, şi nu o implementare forţată a tradiţiilor ruse. Spre exemplu, la data de 6 aprilie 1901 citim despre cât de bucuros a fost Sfântul văzând japonezi ortodocşi venind la slujbă de Florii cu ramuri înflorite de... cireş.

   Odată un samurai l-a ameninţat: „Străinii trebuie să moară!”, dar tocmai acesta a ajuns primul preot japonez.

   În 1880 a fost numit episcop de Revel, iar în 1907, Sfântul Sinod al Rusiei l-a numit Arhiepiscop al întregii Japonii. A rămas aici şi în timpul războiului ruso-japonez, muncind din greu pentru a fi depăşite barierele naţionaliste, care ar fi putut duce la desfiinţarea sau împiedicarea creşterii Bisericii Ortodoxe din Japonia. Întrucât existau rugăciuni speciale în cult, obligatorii, pentru victoria armatei imperiale japoneze şi înfrângerea armatei ruse, episcopul a încurajat pe japonezi să se roage pentru armata lor, explicându-le că el, ca rus, nu poate face acelaşi lucru, şi s-a retras de la toate serviciile publice pe durata războiului. În schimb, s-a preocupat de soarta şi de sufletele ruşilor căzuţi prizonieri din închisorile japoneze, către care a trimis preoţi, spre asistenţă duhovnicească. Atitudinea sa a fost foarte apreciată, atât de ortodocşi, cât şi de ne-creştini.

   În 1912, când a trecut la Domnul, după 48 ani de misiune în Japonia, Sfântul Nikolai ridicase o catedrală (a Învierii Domnului, în Tokio, care acum e numită „Nicholai-do”), 8 biserici, peste 400 capele şi case de adunare, sfinţise 34 de preoţi, 8 diaconi, numise 115 învăţători ai credinţei, păstorind 34.110 credincioşi. Astfel, Biserica din Japonia este acum o Biserică Ortodoxă autonomă, sub oblăduirea Patriarhiei Moscovei.

   Episcopul Nikolai a fost canonizat drept primul Sfânt al Japoniei, întocmai cu Apostolii, în 1970, cu sărbătoarea principală pe 3 februarie (data trecerii sale la cele veşnice), comemorată de Biserica Rusă şi de cea Japoneză pe stil vechi (la 16 februarie).

Lacasuri Ortodoxe