Overblog Suivre ce blog
Editer l'article Administration Créer mon blog
8 août 2009 6 08 /08 /août /2009 08:20
Lacasuri Ortodoxe: despre Sarbatori
   Ziua de comemorare a Adormirii Maicii Domnului (15 august) încununează sărbătorile închinate Sfintei Fecioare Maria, fiind ultimul praznic al anului bisericesc care începe la 1 septembrie. După Naşterea ei din sfinţii părinţi Ioachim şi Ana (8 septembrie), după Intrarea în Templu (21 noiembrie) şi Buna Vestire a Întrupării Mântuitorului (25 martie), creştinii ortodocşi cinstesc Adormirea Maicii Domnului şi ridicarea ei cu trupul la Ceruri.

 

   Sfânta Scriptură nu oferă detalii despre adormirea Maicii Domnului deoarece ucenicii lui Hristos erau prigoniţi şi sufereau nenumărate răutăţi din partea romanilor, dar mai ales a evreilor, iar cărţile lor erau arse şi ei osândiţi. Cu toate acestea, cântările şi imnurile de la Vecernia şi Utrenia sărbătorii mărturisesc adevărata tradiţie a Bisericii în această privinţă. Apocrifa în limba greacă atribuită Sfântului Ioan Evanghelistul şi cea latină, intitulată Transitus Mariae (Adormirea Mariei), ambele datând din primele secole creştine, oferă mai multe detalii despre acest eveniment.

 

   Inspirat de puterea Duhului Sfânt şi călăuzit de tradiţiile făurite până în secolul al VII - lea, Sfântul Maxim Mărturisitorul, unul dintre cei mai prestigioşi părinţi şi scriitori bisericeşti (+622), ne lasă moştenire mărturii emoţionante despre Adormirea Maicii Domnului.

 

   După Înăţarea Mântuitorului la Cer cu Trupul Său cel Înviat şi după Pogorârea Sfântului Duh, Maica Domnului a rămas în grija Sfântului Apostol Ioan şi a locuit în casa acestuia din Sion, la Ierusalim, precum relatează Sfântul Maxim Mărturisitorul: Sfânta Născătoare de Dumnezeu a văzut cu ochii săi Învierea Fiului şi împăratului ei şi s-a umplut de bucurie şi a plecat de aici la casa ucenicului iubit asteptând ceasul înălţării lui Hristos. Or, aceasta casă era Sionul, căci Evanghelistul Ioan şi-a vândut partea părintească şi averile pe care le avea în Galileea dupa moartea lui Zevedei, tatăl său, şi a cumpărat la Ierusalim casa din Sion, în care a primit-o pe Sfânta Născătoare de Dumnezeu după porunca Domnului şi învăţătorului său, şi îi slujea (Din viaţa Maicii Domnului). În acest locaş s-a arătat Domnul după Înviere “intrând prin uşile încuiate”. Tot aici, după opt zile, l-a mulţumit şi pe Toma arătându-i urmele cuielor din palme, iar, după Înălţarea lui Hristos, ucenicii se adunau în acest loc şi săvârşeau cele sfinte. Apostolii au rămas în jurul Ierusalimului o perioada îndelungată, până în momentul în care regele Irod Agripa (41-45 d.H.), nepotul lui Irod cel Mare, preia conducerea provinciei romane Iudeea şi porneşte prigoana împotriva creştinilor. În tot acest timp, Maica Domnului vieţuia în rugăciune, copleşită de văpaia dragostei pentru Fiul ei cel Preaiubit şi fiind plină de zile dorea să iasă din trup şi să se ducă la Dumnezeu, pentru că era cuprinsă de necurmata şi necontenita dumnezeiască dorinţă, să vadă preadulcea şi preadorita faţă a Fiului său, Care şade în Ceruri de-a dreapta Tatălui (Sinaxar la Adormirea Maicii Domnului). Dar Domnul nostru Iisus Hristos a socotit de cuviinţă ca Preasfânta Sa Maică să ramână ani mulţi în această lume, pentru ca, prin harul ei, nou-botezaţii creştini să fie şi mai întariţi, iar Biserica să sporească spre Slava Tatălui şi a Fiului şi a Duhului Sfânt.

 

   Sfânta Fecioară Maria îşi petrecea majoritatea timpului în grădina Ghetsimani, unde Mântuitorul, mai înainte de Patima Sa cea de voie, şezând în genunchi, se ruga Tatălui cu lacrimi de sânge. Această grădină cu saduri din satul Ghetsimani, de lângă Muntele Eleonului, era moştenită de către Sfântul Apostol Ioan de la tatăl său, Zevedei. Aici Maica Domnului vorbea deseori cu Fiul ei şi se ruga Lui necontenit, vărsând râruri de lacrimi: Când voi veni şi mă voi arăta feţei Domnului? Lacrimile mele s-au făcut mie pâine ziua şi noaptea. Când voi vedea pe Fiul meu cel Preaiubit? Când voi veni către cel ce şade de-a dreapta lui Dumnezeu -Tatăl? Când voi sta înaintea Scaunului Slavei Lui? Când mă voi sătura de vederea Feţei Lui? O, Preadulcele meu Fiu, acum este vremea să te milostiveşti spre Sion! Acum este vremea sa mă miluieşti pe mine, Maica Ta, din valea plângerii a acestei lumi, pe aceea care, pâna la atâta nevedere a Preasfintei Feţei Tale, mă tânguiesc. Scoate de acum sufletul meu din trup ca din temniţă, căci în ce chip doreşte cerbul izvoarele apelor, tot aşa doreşte sufletul meu de Tine, Dumnezeule, ca să mă satur, când mi se va arăta Slava Ta (Sinaxar la Adormirea Maicii Domnului).

   Şi, într-o zi, pe când se ruga astfel, i s-a descoperit Sfântul Arhanghel Gavriil, din pruncie slujitor şi hrănitor întru Sfânta Sfintelor, binevestitor al Întrupării Fiului lui Dumnezeu şi neobosit ocrotitor întru toate zilele vieţii sale. Acesta a adus cu sine a doua bună-vestire, aceea a mutării Maicii Domnului întru Slava Preaiubitului Său Fiu. Deci, fiind înstiinţată cu trei zile mai înainte despre adormirea sa, Sfânta Fecioară Maria s-a bucurat şi a urcat degrabă în Muntele Măslinilor pentru a-i mulţumi lui Dumnezeu pentru că s-a îndurat de ea.

 

   Luându-şi rămas bun de la toţi cei apropiaţi, Maica Domnului a petrecut ultimele sale zile pe pământ în priveghere şi rugăciune, încurajându-i pe cei ce plângeau adormirea sa că nu va înceta să se roage pentru ei înaintea Fiului Său, ci le va fi lor pururea mijlocitoarea către Dumnezeu: le poruncea să nu plângă, ci să se bucure pentru moartea ei căci, stând mai aproape şi înaintea scaunului lui Dumnezeu, privind faţă catre faţă pe Fiul şi Dumnezeul Său şi vorbind gură către gură, atunci va putea cu mai multă înlesnire ca să se roage şi să milostivească bunătatea Lui. Ea îi încredinţa pe cei ce plângeau că, după mutarea sa, nu-i va lasa sărmani; dar nu numai pe aceia, ci toată lumea o va cerceta, o va privi şi va ajuta celor din primejdii (Sinaxar).

 

   Cunoscându-i dorinţa, Dumnezeu a rânduit ca Sfinţii Apostoli să fie prezenţi la adormirea Maicii Sale. Astfel, în toiul preocupărilor pentru ceremonialul înmormântării, de care se îngrijea Sfântul Apostol Ioan, dintr-un nor strălucitor au căzut ca nişte picături de rouă înmiresmată, Sfinţii ucenici şi apostoli ai lui Hristos, care, de la marginile pământului, unde se aflau în misiune apostolească, au venit să aducă dovada dragostei calde faţă de mama Învăţătorului şi Mântuitorului lor.

 

   Un moment de profundă emoţie şi trăire s-a petrecut în clipa când, din înaltul Cerului, înconjurat de oştirile îngerilor, Dumnezeiescul Fiul al bătrânei maici coboară peste Sion, pentru a spori strălucirea şi importanţa clipei, dar şi pentru a primi în mâinile Sale cinstitul suflet al Sfintei Fecioare. Potrivit Sinaxarului, momentul emoţionant al trecerii la Domnul al maicii Sale este descris prin raportare la naştere şi buna-vestire, adormirea fiind încununarea vieţii sale duhovniceşti, întoarcea la Fiul ei cel Preaiubit.

 

   În timp ce trupul sfânt era purtat spre Ghetsimani pentru a fi depus în mormânt, se spune că un necredincios smintit şi-a făcut loc prin mulţime cu gând necurat de a răsturna sicriul. În clipa în care s-a atins de sicriu, amândouă mâinile i-au fost retezate din umeri, astfel încât a fost cuprins de dureri înfiorătoare. Realizând nenorocirea, biruit de durere, omul invocă mila şi iertarea Maicii Domnului, iar Sfântul Apostol Petru îi aşază mâinile la loc, rănile se vindecă şi necredinciosul de mai înainte se alătură convoiului de credincioşi, slăvind pe Maica Domnului. După ce trupul a fost aşezat şi pecetluit în mormânt, în satul Ghetsimani, la locul unde au fost înmormântaţi şi părinţii săi, Ioachim şi Ana, apostolii au rămas trei zile pe munte, ascultând divinele psalmodieri ale îngerilor. A treia zi ajunge la mormânt, cu voia lui Dumnezeu, şi Sfântul Apostol Toma, care cere tovarăşilor săi de apostolie să-i deschidă mormântul pentru a vedea şi el trupul adormit al Maicii Domnului. Îndeplinind dorinţa fratelui lor, apostolii au deschis mormântul care însă era gol. A fost dovada de netăgăduit a strămutării şi înălţării trupului Sfânt la Cer de către Mântuitorul, care nu putea lăsa să se dea stricăciunii trupul Maicii care L-a purtat în pântece.

 

   Atitudinea lui Toma se aşează şi de data aceasta ca o mărturie de netăgăduit la temelia unui adevăr de credinţă. Prima dată cerând să vadă rănile din palmele şi coasta lui Iisus, a întărit adevărul despre Înviere, iar acum, cerând să vadă trupul Maicii Domnului, a dovedit adevărul despre Înălţarea cu trupul la cer a Maicii Domnului.

 

   Sfinţii Părinti vorbesc la început destul de rezervat despre ridicarea la Cer cu trupul a Sfintei Fecioare, subliniind îndeosebi caracterul tainic al acestui moment. Cu timpul, cuvântările acestora încep să afirme cu tot mai multă putere ideea că după adormirea sa, Fecioara Maria a fost înviată de Fiul Său şi luată cu trupul în Împărăţia Cerurilor. Unul dintre argumente teologice este acela că nu putea suferi stricăciunea cea care Îl născuse pe Fiul lui Dumnezeu sau, cum spune Condacul Praznicului, mormântul şi moartea nu o puteau ţine pe Maica Vieţii. Cu toate acestea, ceea ce s-a întâmplat exact cu trupul Maicii Domnului rămâne o taină în iconomia mântuirii, precum naşterea Fiului Omului, întruparea, învierea şi înălţarea Lui sunt acte incomprehensile raţiunii sau cugetării omeneşti.

 

   După acest ceremonial divino-uman, Sfinţii Apostoli s-au întors din nou fiecare la misiunile lor, răspândind adevărul despre noua şi marea minune a Adormirii şi Înălţării Maicii Domnului cu trupul la Cer.

   Originile instituirii acestui praznic la data de 15 august sunt incerte. Cel mai posibil, aceasta dată marcheaza consacrarea unei biserici închinate Maicii Domnului şi nu ziua propriu-zisă a Adormirii. Pană la mijlocul secolului al V-lea, sărbătoarea a avut un caracter local. Împăratul Mauriciu (582-602) va impune în tot imperiul comemorarea acestui eveniment la data de 15 august. Sărbătoarea era precedată de o pregătire ce dura 40 de zile, timp în care crestinii locuiau în colibe improvizate pe valea Cedronului.

 

   Astăzi, perioada de pregătire pentru praznicul Adormirii Maicii Domnului este de 14 zile. Postul acesta nu presupune numai abţinere de la anumite alimente, ci este şi un mod al creştinilor de a-şi manifesta devotamentul şi dragostea pentru cea care este grabnic ajutătoare tuturor celor aflaţi în nevoi şi neobosită rugătoare către Dumnezeu pentru neamul omenesc. Este un post al bucuriei, al celebrării vieţii celei veşnice în Lumina lui Hristos, precum spune troparul sărbătorii: „Mutatu-te-ai din moarte la viaţă şi de pe pămînt la cer!“.

 

   Maica Domnului este Scara pe care Dumnezeu S-a coborât la noi iar noi ne urcăm la El. Pentru creştini suferinţa şi moartea, ca finalizare a suferinţei, capătă un sens pozitiv, de eliberare din jugul materiei şi întoarcere la Cel Care ne-a creat. De aceea, sfinţii şi dreptmăritorii creştini nu mor, ci adorm întru nădejdea Învierii celei de obşte. Moartea nu destramă relaţia noastră cu cei adormiţi ci aceasta continuă prin intermediul rugăciunilor şi a slujbelor săvârşite de Biserică pentru cei ce au trecut la Domnul dar şi prin harul lui Dumnezeu şi rugăciunile sfinţilor, în special ale Sfintei Fecioare Maria, care menţin vie această legătură dintre Biserica luptătoare şi cea triumfătoare.

 

   În această zi de praznic se pomenesc cei adormiţi şi se înalţă rugăciuni pentru aceştia iar, după Sfânta Liturghie, în biserici se oficiază slujba parastasului, binecuvântându-se prinoasele aduse. Dar Adormirea Maicii Domnului nu este numai o sărbătoare pentru cei adormiţi, ci şi un prilej pentru noi, toţi, să reînviem în suflete noastre Chipul cel minunat şi plin de Slavă al Sfintei Fecioare şi să-l urmăm în toate zilele vieţii noastre pe pământ: Ea era în tot lucrul cinstită şi statornică. Grăind foarte puţin şi numai ce era de trebuinţa. Lesnicioasă spre a asculta, grăitoare de bine, dând fiecăruia cinstire; era măsurată la sfat, obişnuia totdeauna a vorbi cuviincios către fiecare om, fără de râs şi fără de tulburare, dar mai ales fără de mânie. Vederea feţei ei era ca vederea grăuntelui de grâu; părul, galben; ochii, ascuţiţi la vedere; iar luminile erau asemenea cu măslina. Sprâncenele ei erau negre şi plecate; nasul, potrivit; buzele, ca floarea trandafirului, pline de cuvinte dulci. Faţa, nici rotundă, nici scurtă, ci puţin lungăreaţă. Mâinile şi degetele, lungi. În scurt, era împărtăşită de toată măreţia; smerită, neprefăcându-şi faţa deloc şi nicio moliciune nu avea cu sine, ci totdeauna umilinţă aleasă. Hainele care le purta erau proaste, precum le arăta si sfântul acoperământ al preasfântului ei cap. (Sinaxar)

 

Diac. Dumitru-Ionuţ Popescu

Biroul de Presă al Patriarhiei Române

 

Partager cet article

Repost 0
Published by KSLCatalin - dans STIRI DE MUTAT
commenter cet article

commentaires