Overblog Suivre ce blog
Editer l'article Administration Créer mon blog
17 juillet 2009 5 17 /07 /juillet /2009 08:32
Speranţa se naşte din credinţă şi se manifestă prin iubire

   I. Iisus-Hristos - izvorul speranţei

   Tema propusă de Conferinţa Bisericilor Europene pentru cea de a XIII-a Adunare Generală: „Chemaţi la o singură speranţă în Hristos" este cât se poate de potrivită pentru perioada prin care trece astăzi atât această organizaţie, cât şi toate Bisericile din Europa. În vremurile acestea de criză financiară, de căutare a unor noi soluţii pentru ieşirea din atâtea impasuri, creştinii trebuie să reflecteze împreună la ceea ce înseamnă pentru ei speranţa în Hristos, sau, mai bine zis, cum pot ei mai bine să-şi armonizeze speranţele lor cu speranţa cea una în Iisus Hristos, Domnul nostru.

În scrierile Noului Testament, speranţa creştină este descrisă ca fiind „o speranţă mai bună", prin care ne apropiem de Dumnezeu (cf. Evrei 7, 19). Această speranţă mai bună este identificată, de fapt, de Sfântul Apostol Pavel, cu Hristos Însuşi - „Speranţa noastră" (cf. I Timotei 1, 1; Coloseni 1, 27).

 

   Iisus Hristos este Speranţa noastră deoarece El este deodată Dumnezeu desăvârşit şi om deplin. El este Cel prin care „toate s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut" (Ioan 1, 3); „toate s-au făcut prin El şi pentru El. El este mai înainte decât toate şi toate prin El sunt aşezate... El este începutul, întâiul născut din morţi, ca să fie El cel dintâi întru toate. Căci în El a binevoit (Dumnezeu) să sălăşluiască toată plinirea. Şi printr-Însul toate cu Sine să le împace, fie cele de pe pământ, fie cele din ceruri, făcând pace prin El, prin sângele crucii Sale" (Coloseni 1, 16-20).

Iisus Hristos, dragostea lui Dumnezeu arătată către noi, este Speranţa noastră pentru că El este „Chipul lui Dumnezeu Cel nevăzut" (Coloseni 1, 15), Creatorul, Proniatorul şi destinaţia ultimă a lumii şi a existenţei create. El este Fiul lui Dumnezeu Cel Unul născut, întrupat pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire, după cum afirmă Sfântul Evanghelist Ioan, „atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică" (Ioan 3, 16).

 

   Iisus Hristos, Creatorul şi Mântuitorul lumii, este Speranţa noastră pentru că prin El avem viaţă (cf. I Ioan 4, 9), Cuvântul lui Dumnezeu fiind trimis în lume de către Tatăl pentru ca lumea „viaţă să aibă şi încă din belşug" (Ioan 10, 10). Sfântul Apostol Pavel spune că „viaţa noastră este ascunsă cu Hristos întru Dumnezeu" (Coloseni 3, 3), iar cei ce nu sunt în Hristos, sunt „lipsiţi de nădejde şi fără de Dumnezeu" (cf. Efeseni 2, 12).

Iisus Hristos, „Lumina lumii" (Ioan 8, 20), este Speranţa noastră pentru că El este Adevărul suprem şi veşnic (cf. Ioan 14, 6), Cel ce ieri şi azi şi în veci este Acelaşi (cf. Evrei 13, 8), iar cuvântul Său este cuvântul adevărului (cf. Ioan 17, 17; I Tim. 2, 15).

 

   Iisus Hristos, Biruitorul păcatului, al morţii şi al iadului, este Speranţa noastră pentru că El este Pacea noastră, Cel ce a împăcat pe om cu Dumnezeu (cf. Efeseni 2, 14), prin El având toţi apropiere către Tatăl, într-un Duh (cf. Efeseni 2, 18).

Iisus Hristos, Miluitorul şi Binefăcătorul nostru, este Speranţa noastră pentru că El a asumat firea umană, a curăţit-o, a sfinţit-o şi a ridicat-o în slavă, în intimitatea iubirii veşnice a Preasfintei Treimi. Hristos-Domnul este Uşa care ne conduce în interiorul vieţii şi al comuniunii dumnezeieşti, Uşa prin care dacă va intra cineva se va mântui (cf. Ioan 10, 9). De aici şi legătura intimă dintre speranţă şi mântuire afirmată în mod repetat de Noul Testament: „prin speranţă ne-am mântuit" (Romani 8, 24), căci „oricine şi-a pus în El speranţa, acesta se curăţeşte pe sine, aşa cum Acela curat este" (I Ioan 3, 3).

 

   În învăţăturile şi faptele lui Iisus Hristos se arată taina iubirii smerite şi atotputernice a Presfintei Treimi pentru om şi posibilitatea omului de a participa la viaţa veşnică a Preasfintei Treimi. În legătură cu aceasta, Sfântul Apostol Pavel spune că prin Hristos, Cel răstignit şi Înviat, Dumnezeu „împreună cu El ne-a sculat şi împreună ne-a aşezat întru ceruri, în Hristos Iisus" (Efeseni 2, 6). De aceea, pentru toţi cei ce prin El au crezut în Dumnezeu, spune şi Sfântul Apostol Petru, El este „speranţa noastră în Dumnezeu" (cf. I Petru 1, 21).

Întemeiaţi fiind pe promisiunea divină, conform căreia: „credincios (fidel) este Dumnezeu, prin Care aţi fost chemaţi la împărtăşirea cu Fiul Său Iisus Hristos, Domnul nostru" (I Corinteni 1, 9), creştinii, cu smerenie, trebuie să-şi pună toată speranţa în iubirea infinită a lui Hristos, întrucât Dumnezeu celor smeriţi le ajută, dăruindu-le harul Său (cf. Pilde 3, 34). După cuvintele Sfântului Apostol Pavel, creştinii sunt cei ce „mai înainte au nădăjduit în Hristos" (Efeseni 1, 12), fiind pecetluiţi cu făgăduinţa Sfântului Duh (cf. Efeseni 1, 13). Această speranţă în Hristos, în care şi prin care Dumnezeu Se autocomunică sau Se autodăruieşte omului, este, de asemenea, o garanţie că în El, în Hristos, „toţi vor învia" (I Corinteni 15, 22).

 

   Credinţa în Dumnezeu este întărită prin nădejdea Evangheliei (cf. Coloseni 1, 23) şi pusă în practică prin dragostea cu care omul răspunde dragostei necondiţionate a lui Dumnezeu, ca şi prin dragostea faţă de aproapele. În prima sa epistolă către tesaloniceni, Sfântul Apostol Pavel subliniază foarte bine legătura dintre credinţă, nădejde şi dragoste, vorbind despre "lucrul credinţei voastre şi de osteneala iubirii şi de stăruinţa speranţei voastre în Domnul nostru Iisus Hristos" (I Tesaloniceni 1, 3). Potrivit Sfântului Maxim Mărturisitorul, cunoaşterea lui Dumnezeu este credinţa vie care dă naştere speranţei, iar speranţa naşte dragostea.

 

   Speranţa creştină creşte şi aduce roade prin cooperarea omului cu Dumnezeu. Speranţa este dar făcut de Dumnezeu fiinţei umane, însă un dar care trebuie cultivat. De aceea, creştinul are datoria de a lupta în această viaţă împotriva a tot ceea ce-l poate împiedica să împlinească voia lui Hristos. Însuşi Mântuitorul nostru Iisus Hristos a arătat, prin cuvintele Sale şi prin viaţa Sa, că în lumea căzută, marcată profund de păcat, de patimi egoiste, de lucrare demonică şi de moarte, este greu, dar nu imposibil, ca omul să trăiască potrivit voii lui Dumnezeu, Care doreşte eliberarea omului de păcat şi de moarte şi dobândirea vieţii şi fericirii veşnice.

 

   Ispitele cu care s-a confruntat Iisus în pustie (cf. Matei 4, 4), şi anume: lăcomia materială (problema economică), obsesia afirmării de sine egoiste (problema slavei deşarte), pofta de a stăpâni lumea aceasta (problema politică), aceste ispite, numite de Sfântul Maxim Mărturisitorul "ispitele plăcerii", sunt o constantă a luptei spirituale a creştinului în lumea aceasta materială, care tinde permanent să se substituie Creatorului şi să devină idol (cf. Romani 1, 23). Din vocaţia ei de a fi scară către cer, prin păcat, ea tinde să devină poartă către infern, din fereastră către Dumnezeu, ea tinde să devină zid opac de izolare. Dar toate ispitele enumerate mai sus au fost respinse de Iisus, arătând că "nu numai cu pâine va trăi omul, ci şi cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu" (Matei 4, 4). Omul nu poate exista doar ca fiinţă biologică, întrucât el este fiinţă teologică, creată după chipul lui Dumnezeu, care se hrăneşte din relaţia lui de viaţă şi iubire cu Dumnezeu. Nădejdea sau bogăţia slavei moştenirii Lui (cf. Efeseni 1, 18) la care a fost chemat omul este, de fapt, comuniunea cu El, Persoană veşnică, comuniune care începe în Biserica Sa şi se desăvârşeşte în Împărăţia lui Dumnezeu (cf. I Corinteni 15, 19).

 

   Patima egoistă de a stăpâni sau domina lumea terestră, de a face domenii, imperii şi paradisuri din lumea materială limitată şi trecătoare, este, de fapt, o pervertire sau o deviere a dorinţei omului după iubirea şi bogăţia infinită a lui Dumnezeu; această deviere este - după cum spunea Maurice Blondel - „căutarea pătimaşă a infinitului în lucrurile finite". Numai folosită în stare de rugăciune şi de recunoştinţă faţă de Dumnezeu-Creatorul, lumea creată devine limbaj multiplu sau dialog pluriform al omului cu Dumnezeu şi al oamenilor întreolaltă. Iar aceasta este posibil în măsura în care creştinul are în el Duhul lui Hristos, este mărturisitor şi următor lui Hristos, în sensul că gândeşte, trăieşte şi se luptă în lumea aceasta aşa cum a învăţat, a trăit şi a luptat Iisus Hristos, Domnul nostru. În acest sens, viaţa creştină este în primul rând luptă duhovnicească, răstignire a patimilor egoiste şi biruinţă a iubirii smerite asupra egoismului, pentru a trăi viaţa în comuniune de iubire fraternă, nu în confruntare egoistă, după îndemnul Sfântului Apostol Pavel care zice: "cei ce sunt ai lui Hristos Iisus şi-au răstignit trupul împreună cu patimile şi cu poftele. Dacă trăim în Duhul, în Duhul să şi umblăm. Să nu fim iubitori de mărire deşartă, supărându-ne unii pe alţii şi pizmuindu-ne unii pe alţii" (Galateni 5, 24-26).

 

   Lupta credinciosului în lume cu lăcomia de avere şi de bani, cu dorinţa de stăpânire şi de superioritate faţă de alţii este mai mult decât un exerciţiu moral, ea este o luptă spirituală în care se face experienţa concretă a speranţei că numai cu ajutorul lui Dumnezeu putem birui păcatul din natura umană şi faptele răului sau duhurile răutăţii: "Căci lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduh. Pentru aceea, luaţi toate armele lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotrivă în ziua cea rea, şi, toate biruindu-le, să rămâneţi în picioare" (Efeseni 6, 12-13). Iar aceste arme sunt: platoşa dreptăţii; Evanghelia păcii; pavăza credinţei; coiful mântuirii şi sabia Duhului, care este cuvântul lui Dumnezeu (cf. Efeseni 6, 14-17). În plus, Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă zicând: "faceţi în toată vremea, în Duhul, tot felul de rugăciuni şi de cereri, şi întru aceasta priveghind cu toată stăruinţa şi rugăciunea pentru toţi sfinţii" (Efeseni 6, 18).

 

   Greutatea luptei creştinului în lume este compensată de bucuria biruinţei pe care o aduce harul lui Dumnezeu în cei care-L iubesc pe Hristos şi este întărită prin nădejdea în Hristos. De aceea, tensiunea dintre fragilitatea sau neputinţa firii umane, pe de o parte, şi puterea harului lucrător în creştinii luptători care ţine trează speranţa biruinţei, pe de altă parte, a fost descrisă de acelaşi Apostol, teolog al speranţei şi păstor al Bisericii universale în cuvintele: "Avem comoara aceasta în vase de lut, ca să se învedereze că puterea covârşitoare este a lui Dumnezeu şi nu de la noi, În toate pătimind necaz, dar nefiind striviţi; lipsiţi fiind, dar nu deznădăjduiţi; prigoniţi fiind, dar nu părăsiţi; doborâţi, dar nu nimiciţi; purtând totdeauna în trup moartea lui Iisus, pentru ca şi viaţa lui Iisus să se arate în trupul nostru" (II Corinteni 4, 7-10). Când omul încetează de a fi luptător împotriva păcatului ca existenţă egoistă individuală şi colectivă, el nu mai poate fi în mod deplin şi constant un smerit iubitor de Dumnezeu şi de oameni, nici un promotor curajos al speranţei evanghelice. Criza de speranţă a omului secularizat se vede azi mai ales în practica suicidului, eutanasiei, avortului, drogurilor, violenţei domestice şi sociale şi în alte forme ale disperării şi dezorientării spirituale.

 

   II. Conferinţa Bisericilor Europene - un apel pentru o mărturie şi slujire comună a speranţei evanghelice

   La aniversarea a 50 de ani de la înfiinţarea Conferinţei Bisericilor Europene (1959-2009) constatăm că sublinierea importanţei nădejdii în Hristos pentru viaţa Bisericilor de pe continentul nostru a fost o preocupare permanentă a acestei organizaţii. Nădejdea într-o lume mai dreaptă şi paşnică, inspirată din credinţa în Dumnezeu cel în Treime preaslăvit a fost liantul prin care Conferinţa Bisericilor Europene a încurajat Bisericile din Europa într-o perioadă de timp când oamenii de pe acest continent trăiau divizaţi în blocuri ideologice şi militare antagoniste şi ostile. Conferinţa Bisericilor Europene priveşte astăzi în viitor cu încrederea că nădejdea în Iisus Hristos va inspira Bisericile din Europa prin harul Duhului Sfânt şi din iubirea nemărginită a Tatălui, ca să continue lucrarea lor comună întru slujirea oamenilor de astăzi.

 

   Multe din problemele cu care se confruntă Bisericile din Europa astăzi sunt concentrate încă în procesul complex de integrare europeană. Dar integrarea europeană privită numai din punct de vedere economic, juridic, financiar sau strategico-militar nu este suficientă. Dacă rămânem numai cu aceasta, multe aspecte ale identităţii şi capacităţii de dialog ale Bisericilor rămân uitate, nefolosite şi poate chiar umilite. Ca atare, vorbind despre o integrare europeană autentică şi reală, factorii spirituali şi culturali devin foarte importanţi. Factorul spiritual şi în primul rând cel religios, pentru că religia este dimensiunea cea mai profundă a spiritualităţii umane, nu poate fi trecut cu vederea. Ne exprimăm aici bucuria că în ultimii ani instituţiile europene au arătat tot mai mult interes dimensiunii culturale a integrării europene în general, precum şi faţă de dialogul cu Bisericile din Europa. Pe parcursul celei de a III-a Adunări Ecumenice Europene, găzduită de către Biserica Ortodoxă Română la Sibiu, România, în septembrie 2007, s-au evidenţiat mai multe posibilităţi de cooperare dintre Biserici şi instituţiile europene în vederea unei lumi mai drepte şi mai sigure pe continentul nostru.

 

   Lumea întreagă este astăzi preocupată de criza economică cu care se confruntă şi faţă de care Bisericile nu pot rămâne indiferente. Criza economică, care are la bază şi o criză spirituală, aceea a lăcomiei după bani, poate însă fi convertită într-o şansă de progres, chiar dacă aceasta generează o serie întreagă de probleme sociale, pe care Bisericile nu le pot ocoli. Evanghelia arată că Iisus Hristos are o preferinţă pentru săraci, pentru cei suferinzi, pentru cei ce nu pot conta doar pe ei înşişi, iar Biserica, fiind Trupul tainic al lui Hristos, nu poate avea o altă atitudine. Deci, în acest context de criză economică, cooperarea Bisericilor din Estul Europei cu cele din Vestul Europei trebuie să fie una misionară, care poate aduce speranţe, pregătite de observaţii critice, de schimbare de atitudini, de regândire a relaţiei dintre spiritual şi material, dintre acumulare de bogăţie şi solidaritate cu cei săraci.

 

   În contextul european actual, marcat de această profundă criză spirituală, există o tensiune între tradiţie şi modernitate, o pierdere a valorilor creştine tradiţionale, o dureroasă instabilitate a familiei, un conflict între generaţii şi foarte mult agnosticism, individualism, dublat de sectarism, prozelitism şi fundamentalism religios.

 

   Deci, există o criză spirituală, pentru că secularismul (ca atitudine de construire a societăţii şi a vieţii persoanei fără referinţă la valori transcendente eterne, ca şi când Dumnezeu nu ar exista) nu rezolvă problema vieţii personale şi sociale. Secularismul lasă un vid care, dacă nu este umplut de creştinismul autentic, este din ce în ce mai mult umplut cu o religiozitate difuză şi sincretistă, sau de o religiozitate radicală şi violentă, ca reacţie la indiferentismul nihilist al omului secularizat.

 

   Constatăm că, din cauza unei deplasări masive a oamenilor dintr-o regiune într-alta, din cauza migraţiei, un fenomen atât de complex în Europa de astăzi, ca şi urmare a căutării permanente a oamenilor de a trăi mai bine, s-au produs pe harta religioasă a Europei schimbări radicale. În contextul acesta foarte complex, care desigur este o permanentă noutate şi constituie o mare provocare pentru Biserici, nu putem fi nostalgici încercând să restaurăm o Europă creştină medievală. Fiind vorba de o realitate nouă care presupune noi provocări, Bisericile trebuie să găsească împreună soluţii noi pentru probleme noi. Va trebui să ne obşnuim tot mai mult cu pluralismul religios, cu respectul faţă de ceilalţi, fără să cădem în relativism doctrinar sau moral. Dar cum putem păstra propria identitate, când totul se schimbă în jurul nostru? Desigur, numai cultivând şi îmbogăţind relaţia noastră cu Iisus Hristos, Cel ce ieri şi azi şi în veci este Acelaşi (cf. Evrei 13, 8), în Biserica Sa, Trupul Său tainic.

 

   În general, societatea europeană de astăzi - adesea, mai mult indiferentă decât necredincioasă - are nevoie de Biserică, întrucât are nevoie de vindecare şi de comuniune spirituală. Are nevoie de vindecare tocmai pentru că identifică libertatea persoanei cu individualismul egoist şi cu posesia lucrurilor limitate şi trecătoare; or, viaţa omenească nu se poate construi temeinic şi constant pe vidul spiritual al uitării de Dumnezeu şi de vocaţia cerească sau transcendentă a persoanei umane. Fără perspectivă spirituală sau metafizică, viaţa umană se reduce repede la « matematică », şi anume, număr de indivizi robotizaţi şi cantităţi de produse finite, pentru scopuri bine definite, dar trăind într-o lume închisă în sine, autosuficientă.

 

   Pe de altă parte, viaţa creştină adevărată nu se mulţumeşte doar cu convingerea că Dumnezeu există undeva în cer; ea se realizează ca gustare sau experienţă vie a prezenţei lui Hristos în cei care-L iubesc pe El, Evanghelia şi Biserica Sa. Să ne aducem aminte că Evanghelia după Matei se termină cu cuvintele Mântuitorului Iisus Hristos pe care le-a rostit înainte de a se înălţa la cer: "Iată, Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacurilor" (Matei 28, 20).

 

   Încredinţaţi de această promisiune, să ne punem nădejdea în El, Care ne va lumina cu Duhul Său cel Sfânt pentru a simţi iubirea lui Dumnezeu Tatăl şi pentru a binevesti lumii Evanghelia iubirii lui Dumnezeu pentru întreaga umanitate, pentru toate popoarele şi pentru toate persoanele umane.

 

† DANIEL,
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

BIROUL DE PRESĂ AL PATRIARHIEI ROMÂNE


MP3 player VARA Lacasuri Ortodoxe

 

Partager cet article

Repost 0
Published by KSLCatalin - dans STIRI DE MUTAT
commenter cet article

commentaires