Overblog Suivre ce blog
Editer l'article Administration Créer mon blog
26 mai 2009 2 26 /05 /mai /2009 18:46
   Tema: RADU PARASCHIVESCU, "Ghidul nesimtitului", Ed.Humanitas, 2006, 188 pagini, ISBN: 973-50-1340-1

   "Nesimtirea e un virus redutabil, cu instalare rapida si efecte demolatoare. Ea se instaleaza in aproapele anonim, dar ii afecteaza mai mult pe cei din jur.
   Nesimtitul devine pe zi ce trece o prezenta constanta, greu de evitat si imposibil de strunit, in tren sau la opera, in autobuz sau la biserica, in parc sau la teatru, in Parlament sau la bloc, reprezentantii acestei categorii fondeaza un cult volatil, fara agenda si fara orizont. Religia lor e sfidarea celorlalti. Nesimtitul nu are un cod de reguli, dar se comporta ca si cum l-ar avea. E invaziv pana la ubicuitate, pisalog pana la nevroza si vociferant pana la delir. II vezi unde nu te astepti, il auzi peste tot, il adulmeci la fiecare colt de strada si pe fiecare culoar de vagon, insa nici macar el nu detine toate parghiile mestesugului. E imperfect si are nevoie de indrumari. Exact asta face Ghidul nesimtitului - furnizeaza reglajele necesare celor ispititi de performanta in domeniu. Sigur, miza lui formativa si informativa e o gluma. Ghidul nesimtitului vrea in primul rand sa amuze. Numai ca in spatele tonului ironic al cartii rasar fapte, intamplari si buclucuri de care foarte multi dintre noi au avut parte. Si peste care n-au putut trece doar cu un dus, o caseta cu muzica de relaxare sau o injuratura bine tintita."


  Toată lumea ne spune ce să facem, nimeni ce să nu facem. Aşa se face că la umbra binelui vizibil prolifereză răul invizibil, virtuţile cardinale protejează şi ascund (acoperă) păcatele mortale. Avem ochi doar pentru bine, răul scăpând câmpului nostru vizual. De aceea este nevoie de moralişti înzestraţi cu o privire microsopică, una care să depisteze acolo unde celorlalţi nu li se arată decât un chip de om norul de mircoorganisme ce-l înconjoară.

   Radu Paraschivescu este unul dintre aceştia, unul care nu mai vorbeşte doar despre virtuţi lăsând viciile la latitudinea imaginaţiei cititorului. El se ocupă în exclusivitate de cele din urmă, le scoate din penumbra umedă a mucegaiului, deschide ferestrele şi uşile casei unde s-au încuibat.

   Iar această casă este una a obişnuinţei şi obişnuinţelor noastre, una din care n-am ieşit din mult, în care miasmele îngrozitoare nu „ne" mai "put" pentru că de mult n-am mai tras o gură de aer curat. Mizeria în care trăim o numim aer familiar, promiscuităţile zilnice „lucruri normale". Normală nu mai este norma, legea, ci majoritatea actanţilor şi gradul de repetabilitate a acţinilor. Normalitatea nu mai aparţine teoriei morale, ci teoriei probabilităţilor.

De ce este nevoie de o asemenea inţiativă? Pentru că întrebarea fundamentală a nesimţitului, cea prin care retează orice poziţie critică faţă de el/atitudinile lui este:

   „Unde scrie, bă, că n-am voie să fac asta?"

   Şi are dreptate: de foarte multe ori nu scrie nicăieri! E vorba de ceea ce îndeobşte numim reguli nescrise sau pur şi simplu bun-simţ. Lucrurile de bun-simţ sunt de la sine înţelese, evidente prin ele însele, lucuri care nu au nevoie de demonstraţii, nişte axiome pe care le pricepi intuitiv. Dar este absurd să-i ceri tocmai nesimţitului să aibă bun-simţ. La el bunul-simţ este atrofiat, paralizat, inactiv; nesimţitul este handicapat de acest al şaselea simţ, este un infirm. De aceea este nevoie să i se spună explicit ce nu are nevoie să facă, ce nu se face, să înveţe pe de rost ceea ce ar trebui să simtă.

   Lui, nesimţitului, trebuie să i se educe bunul-simţ, să i se trezească la viaţă, să fie pus în mişcare prin masări energice şi susţinute ale obrazului. Şi Radu Paraschivescu efectuează acest tip de fizioterapie vorbind despre „limbajul nesimţitului", despre „nesimţitul călător", „nesimţitul la bloc", „formele nesimţirii curente" şi despre „nesimţitul V.I.P.". E o încercare de sistematizare a unei realităţi mucilaginoase în care ne împotmolim zi de zi. Cu câtă plăcere intelectuală aflăm că atâtea şi atâtea atitudini care ne-au iritat sau oripilat, fapte şi ziceri care ne-au făcut să scrâşnim din dinţi şi să înjurăm în barbă, vorbe şi gesturi care ne-au lăsat fără replică şi ne-au făcut viaţa amară poartă un singur nume şi sunt semnele uneia şi aceleiaşi boli: nesimţirea.

 

   Răul exprimat, suferinţa numită este pe jumătate vindecată, spunea Emil Cioran, şi aceasta este cealaltă faţetă a terapeuticii aplicate de Radu Paraschivescu, destinată de această dată victimelor nesimţiţilor.

 

   De la manelele pe care suntem obligaţi să le ascultăm în autobuze, troleibuze, microbuze până la emanaţiile pestilenţiale ale călătorilor; de la semnalele luminoase şi sonore ale şoferilor grăbiţi care vor să te retragi cuminte pe banda unu (unde tocmai trece o căruţă) pentru a-i lăsa să te depăşească până la cei care, dimpotrivă, vorbind la telefon sau mâncând la bord trebuie să reducă viteza până la evitarea oricărui pericol, încolonându-i pe ceilalţi participanţi la trafic; de la descălţarea în tren până la tragerea semnalului de alarmă a navetistului care domiciliază între staţii; de la terorismul blocativ al bormaşinii până la nunţile, chefurile, bairamurile şi parastasurile organizate în faţa blocului sau în casa scării; de la telefoanele mobile folosite la teatru, operă, cinematograf până la înfruptările animalice din bucatele cu care se garnisesc de obicei vernisajele şi lansările de carte; de la cheile de maşină trântite pe masa unei cine romantice până la tutuirea ospătarului; de la cearceafurile aşezate pe plajă milimetric unul de altul, nu din lipsă de loc, ci din gregaritate şi din dorinţa de public până la motoscuterele folosite pe post de arme neconvenţionale; de la sindicalistul îmbrăcat în haine de firmă care deplânge soarta membrilor sindicatului său până la traseistul politic; de la moderatorul locvace şi temperametal care îşi foloseşte invitaţii ca public al emisiunii sale - în care vorbeşte, evident, numai el - până la versatilitatea şi labilitatea psihică a invitatului cvasi-permanent al tuturor emisiunilor, acela care se pricepe la toate (fotbal şi politică, creaţie artistică şi artă culinară, decoraţii interioare şi chestiuni teologice) şi care trece cu o graţie de baletist de la lacrimă la răcnet, de la rugăciune la înjurătură şi de la sărut la scuipat - toate acestea sunt semnele, simptomele unei singure boli, NESIMŢIREA, tară cu manifestări multiple, cancer cu metastaze.

 

   În două pagini memorabile, Radu Paraschivescu schiţează portretul nesimţitului.

   „Nesimţitul este, din capul locului, adeptul gesticulaţiei luxuriante. Nici n-ar putea fi altfel, fiindcă - e lucru ştiut - nesimţirea n-a făcut niciodată casă bună cu discreţia. Energia debordantă a nesimţitului se regăseşte în felul în care se mişcă acesta, în agitaţia spastică a membrelor, în exuberanţa sufocantă a întregului corp. (...) Nesimţitul nu ocupă loc în spaţiu, ci îl colonizează, îl supune unei năvale neîndurătoare, îl impregnează cu esenţa lui rezistentă la orice tratament de combatere.
   El ştie că îşi poate disloca aproapele în doi timpi şi trei mişcări, motiv pentru care îşi îngăduie să trăiască relaxat. Când un nesimţit îşi propune să te alunge de pe propriul teren, sunt rarisime cazurile în care nu reuşeşte. Gesticulaţia nesimţitului e bogată, gratuită, incomodă şi agresivă. Există un preaplin coregrafic, o abundenţă
motorie de rău augur. Chiar şi atunci când intenţiile nesimţitului par în bună regulă, ceva din morişca mâinilor sau în bulbucarea ochilor săi te inhibă şi te face să te întrebi pe unde o să scoţi cămaşa."(Cum gesticulează nesimţitul. Limbajul trupului)

 

   Dar nesimţitul nu se livrează numai în gesticulaţie, ci şi în vorbire. Nesimţirea nu se opreşte la atitudine ci continuă cu tonalitatea, inflexinile şi cuvintele folosite: „În ce priveşte retorica nesimţitului, ea nu face decât să-i dubleze gesticulaţia. Nesimţitul are un fel de-a vorbi sintetizabil în câteva epitete: zgomotos, răstit, grosier, ofensator. Nici un nesimţit autentic nu va folosi surdina. Verbul lui trebuie să fie sonor până la timorare şi excesiv până la vertij. Nesimţitul nu coboară spre şoaptă în nici o împrejurare. Nimic nu-l poate convinge să tacă. (...) Un nesimţit care vorbeşte încet este o contradicţie în termeni. (...) Nesimţitul veritabil se exprimă răspicat, întrerupe, confiscă atenţia auditoriului, taie macaroana şi nu e interesat de punctul de vedere al celorlalţi. Contează el şi numai el. Orice tentativă de sustragere a aproapelui e sancţionată drastic şi imediat. Nesimţitul abhoră clipele dubitative, deplânge ifosul patetic al revoltatului de lângă el şi militează până în pânzele albe pentru răsteală, ciorovăire sau insultă. El râde la propriile bancuri (majoritatea stupide) şi te somează să i te alături. Vorbeşte fără să filtreze, iar pentru asta aşteaptă complimente. Nu se prezintă niciodată, presupunând că-l cunoşti. Este locvace, pisălog şi afişează de fiecare dată o deplină indiferenţă faţă de ceea ce-l înconjoară." (Cum vorbeşte nesimţitul. Limbaj pur şi simplu)

 

   Cred însă că nesimţirea nu se opreşte aici. Ea are oroare de vid, umplând totul, luând cele mai neaşteptate chipuri, arâtându-se acolo unde este cel mai puţin probabil să apară. Nesimţirea nu te-ar surprinde, nu te-ar descuraja şi nu ţi-ar lăsa un gust atât de amar dacă ar veni doar de la cei la care Radu Paraschivescu se referă.

 

   Am spune, resemnaţi: „zi nesimţit, şi pace!" Dar ea loveşte neanunţat, împrumutând şi parazitând câte o minte sclipitoare, câte un talent remarcabil ori câte un personaj de neam ales. Nesimţirea poate izbucni din rândul celor dragi şi apropiaţi, părinţi, copii, prieteni. Niciodată nu e prea târziu sau prea devreme să fii nesimţit sau cel puţin să dai dovadă de nesimţire. Nesimţirea nu este numele unei clase sau caste, ci mai degrabă al unui virus. Există bolnavi de nesimţire, nesimţirea este o boală - de multe ori una care se ia -, o afecţiune a bunului-simţ.

 

   Nesimţitul poate fi la fel de bine erudit, inspirat, melancolic şi meloman. Poţi să fii nesimţit şi vorbind cu dumneavoastră", nu numai tutuind. Poţi să fii nesimţit şi respectând eticheta, nu numai încălcând-o. Şi, în sfârşit, poţi fi nesimţit fără să ştii că eşti, fără să-ţi propui asta, fără să ai vreo intenţie sau vreo pregătire în acest sens.


   Astfel, nesimţitul este acel individ aflat într-o condiţie în care este mai degrabă animal decât om, intrat într-o comă morală, în care îşi îndeplineşte primordial, dacă nu exclusiv trebuinţele primare. El nu ţine cont decât de el însuşi, de interesele lui particulare, de nevoile şi de plăcerile lui. Ceilalţi nu sunt altceva decât mijloacele sau publicul propriilor sale realizări. „Nu te gândi la ceilalţi. Fii egocentric!" sună prima poruncă din decalogul nesimţitului, formulat de Radu Paraschivescu.

 

   De aceea, o sistematizare a nesimţirii poate fi obţinută cu ajutorul instinctelor care, cum spuneam, iau locul sentimentelor morale. (Bunul-simţ este singurul simţ care, în loc de senzaţii, furnizează sentimente, ba încă cele mai înalte şi deopotrivă elementare sentimente).

   Aş împărţi instinctele în trei categorii principale:

   1. instinctul de supravieţuire (conservare);

   2. instinctul (sau voinţa) de putere şi

   3. instinctul de perpetuare.

   În primul sens, nesimţitul se manifestă părăsindu-şi prietenul pentru a se salva el însuşi, furând din raţiile de hrană şi de apă ale coechipierilor cu care s-a rătăcit în condiţii vitrege, făcându-se că nu aude atunci când o cerere a cuiva i-ar putea periclita situaţia confortabilă; dar nesimţirea, în aspectul său conservator, se manifestă şi altfel: indisponibilitatea la schimbare, alergia şi furia pe care o provoacă solicitarea de a privi dintr-un alt punct de vedere, de a-şi schimba modul de viaţă sau viziunea asupra lumii şi vieţii; „ăsta sunt", spune nesimţitul, cu o maximă dezinvoltură, cu gândul secret că faptul de a avea un eu îi permite să împărtăşească sau să emită nejustificat orice teorie, credinţă opinie sau fel de a fi, „asta cred", „ăsta-i punctul meu de vedere" (la care nu renunţă orice argument i-ai servi), „nimeni nu mă poate schimba", „nu mi-e ruşine cu ce sunt". Nesimţitul conservator este narcisist, plin de
el, sigur pe el. Dacă-l rogi să revadă o decizie pe care a luat-o, nesimţitul îţi răspunde sadic, invocând reversibilitatea hotărârilor pe care le ia şi fatalitatea personalităţii sale: „eu când zic ceva, aşa rămâne", „niciodată nu m-am răzgândit", „niciodată nu am regretat ce am făcut". Nesimţitul de acest gen este în luptă directă cu evidenţa, el nu vrea să se schimbe sau să-şi schimbe punctul de vedere atunci când bunul-simţ este grav prejudiciat din cauza inamovibilităţii sale. Dacă e om de ştiinţă nu va renunţa în ruptul capului la teoria pe care a lansat-o, deşi s-au găsit suficiente dovezi care s-o infirme, dacă e creator, e imun la critică, dacă e om politic, va continua să ducă până la capăt măsurile pe care le-a luat, cu toate că s-au dovedit catastrofale, fără a recunoaşte şi fără a-şi da demisia.

 

   Pentru a se manifesta în cel de-al doilea sens, nesimţitul nu cunoaşte oprelişti: orice îi va servi drept mijloc de a-şi arăta muşchii, de la vârsta pe care o are, până la şcolile pe care le-a urmat, banii pe care-i face sau respectul celorlalţi. Nesimţitul cu voinţă de putere este prezent în orice domeniu. „Băi ţâcă, ştii cu cine vorbeşti?!", aşa ţi se adresează acest tip de nesimţit, fie pe şleau, fie prin eufemisme. El este cineva, şi în faţa lui ar trebui să taci, să i te închini respectuos, să-l asculţi, să te smereşti. Este maestrul care vorbeşte tacticos elevilor, încântându-se la fiecare cuvânt pe care-l rosteşte, dispreţuindu-i pe toţi ceilalţi pentru vina ontologică de a nu fi, orice-ar face, el însuşi. Acest nesimţit se va umfla în idei, în pile, în funcţii. Ba chiar în vârstă: „am şcoala vieţii", „sunt mai bătrân, trebuie să mă respecţi", „mai ai până vei ajunge ca tine", „eu am fost ca tine, tu n-ai fost ca mine" ş.a.m.d. (Sau invers, când nesimţitul e tânăr: „ţi-ai trăit traiul, ţi-ai mâncat mălaiul", „mai lasă şi pe alţii, tataie, respectiv mamaie", „te caută moartea pe-acasă") Nesimţitul ştie una şi bună, că trebuie să se impună şi să impună. Dacă e manager va comunica cu angajaţii nu verbal, ci prin note de serviciu, îşi va compune o morgă preocupată, importantă şi inaccesibilă, dacă e profesor va aştepta de la elevii lui un furor de adulaţie, de teamă şi respect, dacă e părinte, copiii trebuie să-i ştie de frică. Ce înseamnă pentru nesimţit principiul moral că toţi oamenii sunt egali, că toţi merită respect şi încredere? O vorbă goală! Ce reprezintă pentru acest nesimţit iubirea de aproapele? O gogoriţă popească!

 

   În sfârşit, cel de-al treilea instinct, instinctul de perpetuare se manifestă în nesimţit astfel: odraslele lui trebuie să-i semene, să-i fie bucăţică ruptă din carne, iubindu-le pe cele care îndeplinesc acest criteriu, îndepărtându-le de la el pe cele care se îndepărtează de el; progenitura va trebui să-i transmită mai departe nu numai numele (nesimţitul de acest gen vrea întotdeauna băiat) şi fizionomia, dar şi opiniile, credinţele, prejudecăţile, ba chiar şi meseria. A-ţi respecta părinţii înseamnă, în viziunea acestui nesimţit, a-i idolatriza, a te transforma în clona lor, a le da dreptate chiar atunci când greşesc.

   „Nu-ţi judeca părinţii!" spune crezul acestui nesimţit, tot ce spun ei e sfânt, părinţii au dreptate întotdeauna, ei nu greşesc, ei ştiu ce e mai bine pentru copilul lor. Nesimţirea părintească se traspune, deşănţat, în acea imemorială ameninţare „eu te-am făcut, eu te omor!" Părintele-nesimţit îşi consideră plodul o creaţie proprie asupra căreia are drept de viaţă şi de moarte. Copilul nesimţitului nu trebuie să mişte-n front, el trebuie să vorbească la ora copiilor sau când va fi întrebat, căci, nu-i aşa, va vedea şi el cum e să fii părinte când va avea şi el copii. Atunci să vorbească! Părintele-nesimţit va face caz de sacrificile pe care le-a făcut, de „bucăţica pe care şi-a rupt-o de la gură pentru a te creşte pe tine", de nopţile nedormite şi de toate suferinţe şi frustrările pe care le implică statutul parental. Pentru toate cere în schimb „un dram de recunoştinţă", recunoştinţa însemnând nici mai mult nici mai puţin decât depersonalizarea completă a copilului şi transformarea acestuia în umbra părintelui. Părintele-nesimţit îşi va pune la punct copilul oricât de mare va creşte acesta. El uită să se maturizeze ca părinte, rămâne permanent părinte de copil mic. „Pentru mine vei rămâne mereu copilul meu şi la 80 de ani!" îi spune acesta duioscastrant fiului său.

 

   Dar acelaşi instinct de perpetuare - de astă dată într-un sens spiritual (nemurirea în spirit, nu în carne) - va duce la un comportament corespunzător: profesorul va aştepta să i se reproducă lecţia cuvânt cu cuvânt, sugrumând orice tentativă de originalitate a elevului, omul politic sau artistul înclină mai degrabă spre exterminarea dizidenţilor programului la care aderă, refuzând orice atitudine critică la adresa lor. Ceilalţi nu există decât pentru a-i întreţine cultul personalităţii sau pentru a-i fi epigoni. Cum e cu principul care spune că fiecare fiinţă e unică şi trebuie să-şi
manifeste personalitatea (diferită de a noastră), că, pentru a reuşi acest lucru trebuie să ne punem în umbră şi doar să-l ajutăm, discret, pe nebăgate de seamă, pe cel mai slab decât noi în acest sens? O maximă din cărţi!

 

   Iată deci că nesimţirea nu aparţine, aşa cum crede Radu Paraschivescu, doar mojicului. Nesimţirea se întinde până la cele mai înalte vârfuri şi coboară până în cele mai profunde straturi. Nesimţirea înseamnă a răspunde ca un animal într-un context specific uman. În loc de încurajare şi susţinere - intimidare şi supunere; în loc de ajutorare şi solidaritate - urmărirea egoistă şi exclusivă a binelui propriu; în locul deschiderii la puncte de vedere critice - resentimentul faţă de cel care el expune şi afişarea infailibilităţii.

 

   Ca daimonul socratic, bunul-simţ se opune unor acte şi acţiuni ale noastre; nesimţitul nu-l ascultă însă, merge mai departe, luptându-se cu el, contrazicându-l mereu, găsind o mie şi una de motive pentru a face ce vrea să facă. În cele din urmă daimonul bunului-simţ amuţeşte pentru totdeauna. Nesimţitul e liber să facă ce vrea.
   Dar nesimţirea nu ar fi completă dacă s-ar recunoaşte ca atare. Nesimţirea însă devine strigătoare la cer în momentul în care nesimţitul se crede (şi de obicei se crede) ca având „mult bun simţ", ca fiind, cu toate lipsurile lui (recunoscute generic, fără tragere de inimă şi fără conştientizarea lor reală) „un om bun". Nesimţitul este în ochii proprii un om moral, un om cu principii pe care nu le-a încălcat niciodată. În apărarea lui, nesimţitul nu va uita niciodată să amintească câţi oameni a ajutat (începând cu copiii lui), cât de mult bine a făcut, ce suflet mare deţine.

   Nesimţitul îi va taxa cu o foarte mare uşurinţă pe ceilalţi ca fiind „lipsiţi de bun-simţ". Injuria preferată a nesimţitului este „Nesimţitule!"

 


Fragmentele au fost preluate din: Revista Vox Philosophiae
"Fenomenologia nesimţirii. Reflecţii pe marginea unui ghid"
Horia-Vicenţiu Pătraşcu


   ORICE posibila asemanare cu persoane, siteuri sau bloguri, care lovesc zilnic in Lacasuri Ortodoxe sau in general, in Biserica (lista ar fi prea mare iar reproducerea textelor de-a dreptul jignitoare la adresa vizitatorilor nostri), fara ca aceasta sa reactioneze (de atata timp), este absolut intamplatoare!

 


 

 

Partager cet article

Repost 0
Published by KSLCatalin - dans STIRI DE MUTAT
commenter cet article

commentaires